​Încă de la începutul anilor 2000, în România, printre consumatorii de vin îmbuteliat, a apărut o nouă tendință, care s-a transformat, în scurt timp, într-o veritabilă modă: dragostea necondiționată pentru vinul sec și desconsiderarea apriorică a vinului demisec, demidulce și dulce.

Consumatorii despre care vorbim provin mai degrabă din zone urbane, sunt tineri și cu venituri peste medie. Pe de altă parte, orășenii băutori de „vinuri naturale, sănătoase, de la țară”, cât și locuitorii din mediul rural, care produc și consumă „vin de butuc”, nu fac subiectul discuției de față. Prin urmare, ne vom referi, în continuare, doar la vinurile la sticlă, vândute în piața fiscalizată din mediul urban.

Înainte de orice, aș vrea să dăm puțin context dezbaterii. În România, în perioada comunistă de dinainte de 1989, întreprinderile de stat din domeniul viti-vinicol nu aveau ca prim obiectiv să vândă vin, ci doar să-l producă. Șefii și angajații acestor crame nu erau plătiți în funcție de calitatea vinului obținut, ci doar în funcție de cantitatea de vin produsă. Piețele pe care erau vândute aceste vinuri, de cele mai multe ori în alte „țări comuniste prietene”, nu erau nici ele prea sensibile la calitate, ci doar la cantitate.

Iată suficiente motive pentru a înțelege de ce, în Republica Socialistă România, calitatea vinului s-a dus, literalmente, pe apa sâmbetei. Desigur că au fost și excepții de la regulă, dar acestea reprezentau doar cazuri izolate: vorbim despre cantități reduse de vin de bună calitate, din „butoiul mic”, care luau calea concursurilor internaționale de vin, sau care ajungeau pe mesele nomenclaturiștilor și potentaților vremii.

mai mult la /www.hotnews.ro/

Lasă un răspuns